Cluj, 1 octombrie 2020
Am tresarit naprasnic. Respiratia nu îmi mai era fierbinte ca altadata, ci calduta, nesuierata, netranspirata. Ma odihnisem.
„Pfiu! Îmi zic... cu siguranta ca am dormit 3 ore legat. Ia sa vad cât e ceasul.”
Dar ceasul era deja 6 si ma culcasem odata cu gainile. De fapt, cu puiul! Caci gaina era buimaca de somn si nu stia ce se întâmpla, iar cocosul sforaia sagalnic.
„CÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂT e ceasul ?! ”
Într-un suflet si dintr-o suflare, am deschis camera din camera lui bebe sa vad daca e acolo. Ce face. Ce s-a întâmplat. În mintea mea s-au derulat mii de lucruri catastrofale. Apocaliptice. Necrutatoare... Oare a vrut sa se dea jos din patut si a cazut? A ramas acolo? S-a lovit? Dar nu am auzit nimic! Oare s-a înfasurat aiurea în paturica si nu s-a mai putut elibera apoi? Oare ... Doamne fereste!
Conexiunea de la monitorul de veghe merge prost. 0 kbps si o mama lesinata de prea multa odihna si prea multe griji. Îmi explodeaza capul. Si totusi nu merg în camera copilului, ca daca-l trezesc? Daca, printr-un miracol incredibil... DOARME?
Monitorul bebelusului îsi revine. În patut, bebelusul meu. Nestingherit, lungit, cu mâinile în sus, aproape surâzând, doarme. Nu a cazut, nu s-a sufocat, nu l-a luat nimeni. Doarme. Are 10 luni si doarme pentru prima data. Mâine e ziua mea. Iata cadoul suprem! Nici un diamant Tiffany nu ar putea sa întreaca asa dar nepretuit. Oare sa fie de la... Nu, nu se poate.
Ma ridic încet din pat si pun de cafea. Încep sa scriu pe blog o poezie frumoasa despre mama si pui, despre dragostea teribila, plâng. N-am mai scris demult, n-am avut când.
Cafeaua are gust de libertate. De iubirea ei, daruita cu o zi înaintea tuturor.
Pacat însa ca a fost doar un dar de o zi. A doua zi am revenit la obiceiurile dinainte, ca si cum am trait o zi în viitor.
Un viitor pe care, desi cred ca vreau sa se întâmple foarte repede, în adâncul sufletului meu... nu vreau deloc.
Lasa cafeaua sa fie rece, bebelusul sa ma strige si sa ne iubim în brate noaptea.
“Nu e pentru totdeauna, din fericire!” Îmi zic alte mamici.
„Din pacate”, oftez eu, tacând.
Aceasta fila de jurnal ne-a fost oferita de catre Andra Dan.
